luni, 31 ianuarie 2011

"Toti oamenii mari au fost mai intai copii, dar putini dintre ei isi mai aduc aminte." A.de Saint-Exupery



cateva hartii colorate, cateva panglici,
un cosulet primavaratec si
 multe ganduri de copil...
 
Cand puiul de om si-a culcusit cu oarba incredere sufletul in palmele mele, a sincronizat ireversibil pulsul inimii mele cu al lui. Prea tarziu sa ma mai adun din betia de ganduri, sperante, lacrimi si zambete amestecate haotic in care nu ma mai regaseam deloc eu cea care ma uitasem in oglinda ieri,  analizand sever tabloul -inbunatatit cu mijloace artificiale, inventate sa minta - exemplarului feminin mereu perfectibil, dar a carui culpabila reflexie, niciodata nu vroia sa fie suficient de simetrica, suficient de bine conturata, suficient de expresiva pentru a raspunde intocmai cerintelor interioare.

De atunci, imaginea pe care o stiam eu disparuse de tot, cu tot ce insemna ea, deschise incet usa si se retrase in agonia ei de gioconda izgonita.

Incepusem sa vad altceva, mai natural, mai frumos, mai putin perfectibil…vedeam  cum creste, in mine…copilul din mine…acela pe care toti in purtam nesoptit in buzunarul imaginar din dpretul inimii, dar il obligam de-a lungul efemerei noastre existente sa stea cuminte si impacat cu soarta lui, pentru ca vremea lui a trecut, pentru ca nu vorbim cu el decat atunci cand rasfoim cu zambet melancolic albume uitate in sertare de mobila « vintage ».

Dar in acel moment el s-a razvratit :.. »Nu , nu asa!”..Priveste-ti mama puiul in ochi si intelege ca asta suntem toata viata » o plamada prea vulnerabila lumii, care vrea mereu sa descopere, mereu sa creasca, mereu sa creeze si sa danseze  o vreme printre muritori , pe o coregrafie doar al lui, la sfarsitul careia lumea aplauda… mai mult sau mai putin.

Asa am inceput sa-mi doresc ca lumea sa fie in ochii copilului meu o impletire armonioasa de zambete, macar timid incercand sa reflecte magia ametitoare a zambetului pe care mi l-a oferit el…intaia oara!